Fragment – Paulo Cohelo: Unsprezece minute

A fost odată o pasăre. Împodobită cu o pereche de aripi desăvîrşite şi pene strălucitoare, colorate şi minunate. În sfîrşit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slobodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc. Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătîndu-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoţie. Se îndemnă să zboare împreună cu ea şi amîndouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvîrşită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea.

Dar îi veni atunci un gînd: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munţi îndepărtaţi. Şi femeia se simţi înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi niciodată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării. Şi se simţi singură. Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare cînd va veni pasărea, ea nu va mai pleca.” Pasărea, îndrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu în capcană şi fu închisă în colivie. Şi ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiectul pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar tu eşti cineva care are totul.” Între timp, începu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziţie şi nu mai era nevoită să o cucerească, îşi pierdu interesul pentru ea.

Pasărea, nemaiputînd să-şi dea glas sensului vieţii sale, începu să slăbească, pierzîndu-şi strălucirea, se urîţi — şi femeia nu-i mai dădea nici o atenţie, mulţuminduse doar să o hrănească şi să-i cureţe colivia. Într-o bună zi, pasărea îşi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adîncă tristeţe şi-şi ducea zilele cu gîndul la ea. Nu-şi amintea însă de colivie, îşi aducea aminte doar de ziua cînd o văzuse pentru prima oară zburînd mulţumită printre nori.

Dacă s-ar fi observat pe sine însăşi, ar fi descoperit că ceea ce o emoţiona atît de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mişcare, nu trupul ei fizic. Fără pasăre, şi viaţa ei îşi pierdu sensul şi moartea veni să-i bată la uşă. „De ce ai venit?”, o întrebă ea pe moarte. „Pentru ca tu să poţi zbura iarăşi cu pasărea în cer”, răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsato să plece şi să se întoarcă nestînjenită, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntîlneşti.”

Similar Posts:

Comments

comments

Daniliuc Marcel

Leave a Reply

Your email address will not be published.