De ce nu durează relaţiile din ziua de azi?

De ce sunt relațiile atât de grele în ziua de astăzi? De ce oamenii au devenit brusc atât de ineficienți în a face o relație să ţină? Am uitat cum să iubim? Sau mai rău, am uitat ce este dragostea?

Nu suntem pregătiți. Nu suntem pregătiți pentru sacrificii, pentru compromisuri, pentru iubirea necondiționată. Nu suntem pregătiți să investim tot ceea ce este nevoie pentru a face o relație să meargă. Nu lăsăm dragostea să crească, o lăsăm să plece înainte de vreme.

Noi nu căutăm iubire, căutam doar emoții. Vrem pe cineva cu care să ne uităm la filme și să mergem la petreceri, nu pe cineva care să ne înțeleagă chiar și în cele mai adânci tăceri ale noastre. Ne petrecem timpul împreună, nu ne facem amintiri.

Nu vrem o viață plictisitoare. Nu vrem un partener de viață, vrem doar pe cineva care să ne poată facă să simțim că trăim. Când emoția se estompează, descoperim că nimeni niciodată nu ne-a pregătit pentru lumea asta. Nu credem în frumusețea predictibilității, deoarece suntem prea orbiți de fiorul aventurii.

Ne scufundăm în inconveniențele vieții , fără a lăsa loc pentru iubire. Nu avem timp să iubim, nu avem răbdare să ne ocupăm de relații. Relațiile nu sunt altceva decât conveniență.

Mai degrabă preferăm să petrecem o oră cu o sută de oameni decât să petrecem o zi cu una. Credem în “opțiuni”. Suntem oameni “sociali”. Credem mai mult în întâlnirea oamenilor decât în cunoașterea lor. Suntem lacomi. Vrem să avem totul. Intrăm într-o relație la cea mai mică atracție, și ieșim în momentul în care găsim pe cineva mai bun. Nu vrem să scoatem cele mai bune lucruri din acea persoană. Vrem ca ei să fie perfecți. Ne întâlnim cu o mulțime de oameni, dar rareori le dăm o șansă reală. Suntem dezamăgiți de toată lumea.

Tehnologia ne-a adus mai aproape, atât de aproape încât este imposibil să respiri. Prezenţa noastră fizică a fost înlocuită de texte, mesaje vocale şi apeluri video. Nu simțim nevoia să mai petrecem timp împreună.

Suntem o generație de “rătăcitori” care nu vor rămâne prea mult timp la un loc. Credem că nu suntem destinați relațiilor. Nu vrem să ne liniștim. Chiar și gândul este înfricoșător. Nu ne putem imagina să fim cu o singură persoană pentru tot restul vieții noastre. Plecăm. Noi disprețuim permanența ca şi cum ar fi un rău social. Ne place să credem că suntem “diferiți” decât ceilalți. Ne place să credem că nu ne conformăm normelor sociale.

Nu am zbura spre o zonă îndepărtată pentru a vedea persoana pe care o iubim. Ne-am despărţi din cauza distanţei. Suntem prea sensibili pentru iubire. Prea sensibili pentru binele nostru.

Suntem o generație speriată – speriată de dragoste, de angajament, de suferinţă, de frică să nu ne distrugem inimile. Ne ascundem în spatele zidurilor pe care ni le-am creat, căutând iubire și fugind în momentul în care o găsim cu adevărat. Noi dintr-o dată “nu putem face față”. Nu vrem să fim vulnerabili.

Nici nu mai punem preţ pe relații. I-am lăsat pe cei mai minunați oameni pentru “ceilalți pești din mare”.

Comments

comments

Elena Claudia

Leave a Reply