Despărțirea, tornada sufletului…

Simți că te sufoci. Și asta după ce ți-a spus simplu și senin: ”E bine să nu ne mai vedem. Hai s-o terminăm aici. Nu vezi că nu merge?” Ca băiat sau ca fată ai investit sentimente, timp, cuvinte, evenimente, mărturisiri de foc, visuri, aluzii cuminți despre un viitor în doi, pungi pline cu zâmbete, râuri de speranță și, deodată celălalt pe neașteptate, scoate sabia și taie dintr-o lovitură.

Ce să faci? Nu-ți vine să crezi. Simți că te prăbușești ca de la o înălțime mare. Devii nervos și nu te mai înțelegi cu nimeni. Cei apropiați ai casei îți devin străini și te uiți la ei ca la niște marțieni. Stai la masă și felul tău de mâncare preferat parcă este otravă. Iei o lingură și apoi spui că te-ai săturat. Te închizi în casă și nu vrei să mai vezi pe nimeni. Simți că ai îmbătrânit dintr-o dată și că te apropii de finalul vieții. Uneori chiar gândești să ți-l grăbești singur. Toți ți se par o apă și un pământ: nimeni nu mai merită încredere. Nici prietenii.

Dormi în neștire sau stai nemișcat, cu privirea în tavan, ca la reanimare. Sună telefonul la nesfârșit și nu-ți pasă. Biserica nu mai are nicio veste bună pentru tine și Biblia stă ascunsă sub alte cărți. Chiar și cerul ți se pare ostil și neinteresat de tine. Nu mai ai prieteni și nici proiecte. Și dacă trebuie să ieși forțat pentru a te duce la școală sau la serviciu, te declari bolnav și cu veșnice dureri de cap.

Te trezești că picioarele, în loc să te ducă acasă, te duc în parc, acolo unde te întâlneai cu el sau cu ea. Te podidește plânsul și te așezi pe o bancă și îți îngropi fața în palme, ca să nu te vadă trecătorii sau vânătorii de curiozități. Atunci, cineva se așează lângă tine, oftează, te privește, înțelege prin ce treci și te strigă pe nume. Ești prea concentrat la durerea ta.

Ridici privirea și…nu vezi pe nimeni. Îți ascunzi din nou fața în palme și chiar atunci, clar, o voce îți spune: ”Și eu trec exact prin aceeași situație. M-a lăsat când era cel mai frumos! Și i-am făcut cele mai minunate daruri din suflet”, îți spune, dar tu nu auzi nici acum. Și nici nu-ți dai seama că despre tine e vorba. De fapt miza adevăratei relații aici se găsește. Ridici privirea brusc și….. nimeni.

E o socoteală de la care se pornește, conform căreia relația de prietenie, cu tendința de căsătorie (căci de acestea ne ocupăm), în care te-ai simțit împlinit până la refuzul catastrofic, este indispensabilă. Și că nu poți renunța la ea nici în ruptul capului. În loc să studiezi cauzele rupturii, te lași rupt în două de gestul partenerului și refuzi realitatea despărțirii. Am putea viziona niște pași logici care ar putea ajuta în depășirea acestei crize.

În primul rând, dacă unul dintre cei doi renunță la relație pentru o altă persoană, fără un motiv întemeiat, atunci este clar și nu trebuie să-ți pară rău. O asemenea gafă de caracter îl definește pe fugar ca fiind nedemn de o prietenie în care cel părăsit a avut onestitatea și disponibilitatea curată pe tot parcursul însoțirii.

În al doilea rând, va trebui să ai o confruntare deschisă și creștină (eliberat/ă de resentimente) în care ai putea descoperi că tu, cel afectat, ai niște restanțe majore în valorile de viață pe care celălalt nu le acceptă. Dacă nu se poate negocia în vederea rezolvării lor, acceptă și pregătește-te de schimbare.

Apoi, poate exista o anume conjunctură care îl face pe unul dintre parteneri să renunțe: un plan de studii pentru o perioadă mai mare, eliminând curând o perspectivă de căsătorie – o situație de suferință îndelungată sau pentru toată viața, care ar putea afecta relația de căsătorie, o incompatibilitate majoră descoperită de unul dintre cei doi, cum ar fi credințe diferite, care duc iremediabil, în cele mai multe cazuri, la conflicte de intoleranță.

La acest ultim aspect sunt declarații de totală acceptare (nu contează ce credință ai dacă ne iubim) din partea celui care simte că-și poate pierde partenerul care vrea să renunțe, în baza obiecțiilor legitime, dar pe parcursul căsniciei, în cazul în care s-ar revalida relația lor, apar de cele mai multe ori probleme ireconciliabile. În toate cele trei cazuri vorbim de cel puțin unul dintre cei doi ca fiind echilibrat, matur și cu valori morale stabile.

Însă cele mai frecvente și explozive cazuri de depresie în dragoste se descoperă la cuplul care are imaturitate de ambele părți, în care cei doi nu au repere de caracter, iar pasiunea nebună este substanța relației lor.

Și când unul pleacă, este un tărăboi emoțional cumplit. Aici este mai greu de intervenit, pentru că cei doi nu iau în considerație nevoia de legitimitatea morală a relației lor. Să amintim fără greș o concluzie sănătoasă și reabilitantă: : “Punct… și de la capăt!” Dar de la un nou capăt curat și cristalin, asemenea unui izvor.

 

Comments

comments

Elena Claudia

Leave a Reply