Spun că sunt bine dar mă doare sufletul..

Da, de cele mai multe ori mint că totul este în regulă. De ce? Pentru că asta este cea mai ușoară metodă de a împiedica discuțiile să devină ciudate.

Da, trec prin vremuri grele. Da, ar ajuta să-mi scot niște gânduri mai întunecate din minte, dar asta nu înseamnă că vreau să vorbesc despre problemele mele fiecărei persoane pe care o întâlnesc în cale. De cele mai multe ori, aș prefera să continui să pretind că sunt bine.

Câteodată mă gândesc la mine ca fiind o persoană slabă, dar, în realitate, îmi este teamă că cei dragi nu sunt suficient de puternici pentru a face față adevărului care mă macină.

Mi-e teamă că va fi mult prea mult pentru ei, așa că suport greutatea problemelor mele pe cont propriu. Nu mă pot proteja de demonii prinși în mintea mea, dar îi pot proteja pe ei cel puțin.

Mint că sunt bine pentru că am probleme în a-mi verbaliza durerea. Cuvintele, cum ar fi “obosită și îngrijorată”, sau chiar cuvinte ca “anxios” sau “deprimată”, nu îi pot face pe cei din jurul meu să mă înțeleagă.

Dacă cineva nu a experimentat aceste emoții în același fel ca și mine, atunci nu vor putea să înțeleagă pe deplin ce vreau să spun. Și când cer clarificări, când încearcă să înțeleagă mai bine ceea ce simt, nu voi ști ce să spun.

Nu voi putea explica ce se întâmplă cu mine. Nici măcar nu voi putea enumera motivele pentru care nu sunt în regulă. Emoțiile mele nu sunt întotdeauna legate de logică. De cele mai multe ori, nu au nici un sens.

Mint că sunt bine pentru că înțeleg cât de irațional poate fi gândul meu. Majoritatea îngrijorărilor mele nu au sens nici pentru mine, dar nu-mi pot schimba chimia creierului, nu mă pot opri să fac sau să gândesc anumite lucruri… doar pentru că au un impact negativ asupra mea.

Nu am nevoie de cineva să mă judece. Nu am nevoie ca cineva să-mi spună cât de nesănătoase sunt acțiunile mele. Deja știu. Mă urăsc deja pentru asta.

Mint că sunt bine, pentru că cei dragi îmi doresc să fiu bine. Vor să fiu fericită. Vor să știe că totul este în regulă.

Chiar dacă știu că ar trebui să mă deschid mai mult, chiar dacă îmi dau seama că ar fi mai sănătos să spun adevărul, eu continui să mint, pentru că a devenit un obicei. Este ceva ce fac fără să mă gândesc. Nu încerc să amăgesc pe nimeni. Și poate o parte din mine crede că dacă spun destul de des aceste cuvinte, dacă mă prefac destul, atunci se va transforma într-o realitate.

Similar Posts:

%d bloggers like this: