Te-am lăsat să pleci…

În cele din urmă, te-am lăsat să pleci.

Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an că voi ajunge să renunț la tine, aș fi fost convinsă că relația noastră nu se va termina niciodată. N-aș fi realizat cât de toxic ești pentru mine și aș fi crezut că tot ceea ce ai făcut a fost pentru binele meu. M-aș fi certat și m-aș fi luptat cu oricine ar fi încercat să-mi spună că merit mai mult, că nu tu ești alesul.

Pentru că pur și simplu nu credeam asta. Este amuzant, dar și înfricoșător cât de mult m-am putut agăța de o iluzie încât am început să cred că era realitate. Cum am putut să neg tot ceea ce se întâmpla? Cum am putut să fiu atât de oarbă?..

Poate din cauza faptului că în trecut n-am avut parte de o relație care să dureze. Poate din cauza insecurității mele cum că de fapt sunt o persoană foarte înspăimântată și nefericită. Poate că am fost atrasă de întunericul și de haosul tău.

Poate că a fost mai ușor să tolerez orice lucru rău din comportamentul tău, orice defect, decât să mă confrunt cu crudul adevăr, și anume că relația noastră nu mai merge. Poate că a fost mai puțin înfricoșător să fiu într-o relație decât să ajung să mă obișnuiesc din nou cu singurătatea.

Poate că a fost vorba despre toate acestea sau alte motive necunoscute… pentru că m-am trezit încercând să reînviu o relație moartă.

Am încercat să fiu iubita perfecta, ideală pentru tine. Am avut speranța disperată că într-o zi, te vei schimba și mă vei iubi.

Am încercat până când intr-o zi n-am mai putut. Ai trecut orice limită și am început să cedez. Nu mai puteam să continui. Începusem să te disprețuiesc și să-mi doresc să nu te mai văd vreodată. Nu trecea o zi fără să visez să scap de tine și să plec.

Acum mă gândesc cât de mult efort am depus în încercarea de a prelungi separarea noastră, speram să te schimbi cu timpul…

Te-am iubit pe cât de mult posibil, până la adâncul inimii mele și până la ultima mea suflare. Dar te-am pierdut de fiecare dată când mi-ai înșelat încrederea și mi-ai ignorat valoarea. Te-am pierdut de fiecare dată când mi-a fost frică să te pierd, poate pentru că nu ai fost niciodată al meu.

Similar Posts:

4 Comments

  1. Viata este un paradox, o ecuatie complexa cu n+1 necunoscute, a unei stiinte exacte, perfecte, absolute, pe care doar Cel ce a gândit-o, proiectat-o si creat-o, o cunoaste, iar omul muritor este elevul care, (pe parcursul existentei si evolutiei sale în aceasta forma rational-sentimentala 3D) învata, cerceteaza, studiaza si cauta sa descopere tainele ascunse în aceasta formula complexa, descoperind în fiecare rezolvare, o noua si mai mare provocare, însa niciodata nu ajunge la absoluta rezolvare, limitat de perceptiile celor cinci simturi primare, pamântesti, firesti, de care este atasat si legat prin lanturile puternice ale genomului uman, cu care este înlantuita fiecare celula vie din trupul omului, lanturi ale întunericului Legii mortii si a locuintei ei, pe care doar “Samânta” dumnezeiasca, Fiul omului, Hristos le-a dezlegat pentru prima data, si toti cei care, prin credinta în EL si în Cuvântul lui Dumnezeu, îsi marurisesc credinta fara prejudecati, si accepta ca EL si darul lui Dumnezeu, sa le transforme si înalte perceptia veche, prin nastere din nou, din apa si Duh, astfel, devenind o noua faptura, cu o noua gândire, elevata de Spiritul Sfânt, sa devina copil a lui Dumnezeu si mostenitor împreuna cu El al Împaratiei cerurilor si al noului pamânt…
    Sa fiti iubiti,fericiti, etern binecuvântati, Oameni minunati si dragi !

  2. P.S. E fascinant si minunat, atunci cînd esti eliberat, când de nimeni de pe pamânt cu “lanturi” nu esti atasat, ramânînd dependent de cer, de Dumnezeu si Fiul Sau sacrificat… 🙂 ))

Leave a Reply