Am tulburare de anxietate generalizată.

Și o am din clasa a treia, fără să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Îmi amintesc că îmi făceam tot timpul griji și mă îngrijoram de lucruri la care alți copii de vârsta mea nici măcar nu se gândeau.

Trec prin luni de zile fără niciun simptom, simțindu-mă lipsită de griji și fericită. Și apoi, dintr-o dată, grijile mă lovesc ca un fulger și nu pot face nimic să le opresc.

Anxietatea este o tulburare foarte înfricoșătoare și inteligentă. De ce? Te face să te gândești la lucruri la care în mod normal nu te-ai gândi. Îți trec tot felul de gânduri prin minte și nu poți să le oprești. Inima îți bate rapid și nu poți să înghiți deloc oxigen. Și indiferent de câte ori s-ar întâmpla, este tot la fel de înfricoșător pentru mine.

Dacă nu aș avea anxietate, m-aș trezi în fiecare zi cu mintea limpede. Nu m-aș gândi într-una la lista mea care cuprinde toate obiectivele pe care le am de îndeplinit într-o zi.

Dacă nu aș avea anxietate, aș putea pleca în excursii și vacanțe fără nicio grijă. Nu ar trebui să mă gândesc că oricând se poate întâmpla un accident, nu aș ajunge să mă sperii din cauza suprastimulării.

Dacă nu aș avea anxietate, aș putea respira. Aș putea să respir cu adevărat, fără inspirații ascuțite, fără durere în piept, fără panică, fără pierderea energiei mele.

Dacă nu aș fi avut anxietate, aș fi o prietenă, o amică și o fiică mai susținătoare. Aș răspunde la toate apelurile și mesajele. Nu aș anula planurile pe care le așteptam cu atâta nerăbdare, nu as fi ințeleasă greșit.

Dacă nu aș avea anxietate, aș avea o mai bună stimă de sine. Nu mi-aș pune la îndoială capacitatea de a scrie. Nu m-aș pune la îndoială ca persoană. Nu mi-aș pune la îndoială valoarea de sine și capacitatea de a iubi. M-aș mulțumi cu mine însămi.

Dacă nu aș fi avut anxietate, nu ar fi trebuit să-mi sun părinții în mijlocul unui atac de anxietate, rugându-i să mă ia doar ca să mă simt puțin mai în siguranță.

Dacă nu aș fi avut anxietate, zilele mele cele mai strălucitoare ar străluci în amintirile mele pentru totdeauna. Nu ar trebui să merg cu un nor gri care mă urmărește doar așteptând să se năpustească asupra mea.

Dacă nu aș avea anxietate, nu aș fi judecată. Nu aș fi judecată de oameni care nu înțeleg că anxietatea este o boală. Este un dezechilibru chimic din creierul meu pe care nu îl pot controla.

Dacă nu aș fi avut anxietate, nici nu ar fi trebuit să mă explic de fiecare dată când întâlnesc pe cineva nou sau trebuie să plec devreme. Nu ar trebui să mă apăr pentru ceva ce nu este sub controlul meu.

Dar totuși: dacă nu aș fi avut anxietate, nu aș fi fost atât de puternică cum sunt acum. Nu aș fi fost la fel de rezistentă și la fel de curajoasă. Și cred că aș putea spune, nici măcar n-aș fi fost eu.