Vrei să dai drumul trecutului și să lași viitorul să se petreacă de la sine?

Atâta vreme cât încerci să-ți dirijezi propria viață și viețile celorlalți, duci povara cunoașterii sau rușinea necunoașterii. Când renunți la toate acestea, a nu ști devine libertate și binecuvântare.

Este aidoma unui bărbat care are un dulap plin de costume. El trebuie să le curețe și să le calce. Trebuie să poarte sacoul potrivit la un anumit tip de cămașă și cravată. Are nevoie de câte o pereche de pantofi pentru fiecare ținută. Între timp, de-a lungul anului, garderoba sa crește. În cele din urmă, el ajunge să aibă nevoie de câteva camere mari pentru a-și ține hainele.

Este nevoie de multă energie pentru a fi în pas cu moda și a fi bine îmbrăcat. Îți poți petrece toată viața făcând acestea, iar mulți oameni o fac. Dar când bărbatul își dă seama într-un târziu că nu toate hainele sunt necesare, poate pur și simplu să scape de ele și să se mute într-o casă mai mică. Își poate simplifica viața. Se poate apropria mai mult de râu. Nici măcar nu are nevoie de un costum de baie pentru a sări în apă.

Dacă mai înainte petrecea ore întregi gândindu-se ce avea să poarte sau cum avea să arate, acum are timp să cânte la flaut și să se uite la păsările care zboară peste capul lui. Și-a abandonat viața stresantă pentru una extatică în care trăiește clipa.

Același lucru, drag prieten,este adevărat și despre veștmintele minții. Gândurile noastre și emoțiile care le sunt atașate ne mențin foarte ocupați. Uneori chiar ne țin treji noaptea. Dar dacă devenim conștienți de natura mecanică a gândirii și de structura egotică pe care o suportă, putem începe să o abandonăm.

Nu o facem cu mânie sau frică. De fapt, trebuie să o facem cu delicatețe. Nu putem vedea gândirea sau încercarea de a controla ca fiind rele sau greșite, căci astfel nu vom face altceva decât să încercăm să depășim ego-ul prin ego. Iar aceasta nu funcționează niciodată.

Așa că nu trebuie să ne facem reproșuri pentru atașamentul nostru față de cuvinte și concepte. Ci doar să le recunoaștem limitările și apoi, cu delicatețe, să ne lăsăm gândurile deoparte pentru a putea rămâne deschiși la prezența dragostei din inima noastră. În asta constă exercițiul nostru practic. Ne dăm seama că nu știm nimic, ne punem deoparte polul egotic și ne dăm voie pur și simplu să ne scufundăm în inimă.

Cu cât respirăm și zăbovim mai mult în inimă, cu atât mai mult încetăm să ne mai concentrăm pe trecut sau pe viitor și cu atât mai mult devenim conștienți de noi posibilități.

Aceasta reprezintă întoarcerea noastră la inocență și la natura noastră primară. Înseamnă că vom trece de la a lucra din sacrificiu la munca veselă. Înseamnă că vom părăsi zbuciumul și vom intra în grație. Încetăm să mai umplem continuumul spațio-temporal cu al nostru continuum construit și cu alte activități dirijate  de frică. Învățăm lucrurile să fie așa cum sunt. Și astfel redescoperim spațiul și timpul sacre. Facem loc pentru miracole.

Întregul câmp de posibilități ni se deschide. Creativitatea și inspirația abundă. Nu mai mergem, nu mai vorbim și nu mai facem dragoste așa cum o făceam înainte.

Nefiind atașați de ceea ce credem că știm, suntem liberi să învățăm și să creștem. Viața ni se desfășoară cu o mai mare bogăție emoțională și sensibilitate și, astfel, trăim nu ca forțe de ocupație, ci ca îndrăgostiți.

Poate ai senzația că înfățișez imaginea unei utopii nerealizabile. Nu fac asta. Eu spun că aceasta este posibilă chiar acum. Mai bine spus, este posibilă doar acum, în acest moment.

Ești gata să-ți însufli toate aceste posibilități? Vrei să dai drumul trecutului și să lași viitorul să se petreacă de la sine?

Vezi tu, ieri a fost prea devreme și mâine va fi prea târziu. Doar acum este timpul în care pacea este posibilă.