Numele tău, ecoul iubirii mele

Sunt cuvinte care vin și pleacă. Unele se sting în aer imediat ce le rostești. Altele rămân — ca o ușă întredeschisă într-un vis pe care nu vrei să-l uiți. Dar niciun cuvânt nu are puterea numelui tău.

Îl port în mine ca pe o melodie pe care doar eu o aud. Îl rostesc uneori în gând, doar ca să-mi amintesc cum sună lumea atunci când te simt aproape. E ciudat cât de mult poate însemna un simplu nume. Dar al tău e altceva. E amintire, e chemare, e rană, e mângâiere.

Într-un fel, numele tău a devenit o rugăciune.

Îl leg de momentele în care râdeai fără să te gândești la nimic. Îl asociez cu felul în care îți sprijineai capul pe umărul meu, cu nopțile în care adormeam fără să-mi pese de ziua următoare. Când îți scriam, fiecare literă avea greutate, fiecare mesaj era o punte. Acum, când scriu numele tău doar pentru mine, e ca și cum aș trasa pe hârtie o linie care mă leagă de ceea ce am fost când te iubeam.

Poate că iubirea e o formă de a da sens numelor.

Unii oameni își scriu inițialele pe pereți, pe inele, pe colțuri de agende. Eu le-am scris pe suflet. Fără cerneală, fără cuvinte mari. Doar cu emoția pe care o simțeam de fiecare dată când te vedeam venind. Îți spuneam numele ca și cum aș fi deschis o fereastră. Acum, îl spun doar atunci când nu mă aude nimeni. Sau poate doar atunci când îmi e prea dor ca să tac.

Ce rămâne din noi după ce iubirea pleacă?

Uneori rămâne un miros. Alteori o piesă pe care nu o mai putem asculta. Dar întotdeauna rămâne un nume. Și acel nume, rostit în taină, nu e doar despre cine a fost celălalt, ci despre cine am fost noi. Despre cum ne-am simțit când l-am iubit. Despre felul în care am fost mai blânzi, mai vii, mai curajoși.

Poate că nu o să ne mai întâlnim. Poate că timpul o să șteargă chipuri, gesturi, replici. Dar numele tău? Numele tău nu o să-l uit. Pentru că, indiferent unde voi fi, numele tău rămâne locul în care m-am iubit cel mai mult.