Există o Românie care nu se vede la televizor și nu se măsoară în statistici. O Românie tăcută, care se trezește devreme, merge la muncă, plătește taxe, își crește copiii cu drag și speranță, dar trăiește cu sentimentul că a fost uitată. Este România satelor care se sting, a bătrânilor care așteaptă poștașul cu pensia, a tinerilor care pleacă fără să mai privească înapoi, a spitalelor în care mirosul de dezinfectant se amestecă cu neputința.
Într-un colț de țară, o învățătoare merge zilnic pe jos câțiva kilometri ca să ajungă la școala dintr-un sat cu zece elevi. Tabla e veche, soba crapă din toate părțile, iar creta se termină prea repede. Dar ea zâmbește și le spune copiilor că viitorul lor poate fi altul, chiar dacă prezentul nu promite nimic. Într-un alt sat, un bătrân își așteaptă fiul plecat în străinătate de 10 ani. „Zice că vine la vară”, spune el, privind drumul prăfuit. Vara trece, fiul nu vine, dar bătrânul mai pune o farfurie pe masă, așa, din obișnuință.
Într-un spital județean, o asistentă lucrează 16 ore pe zi. Se plânge rar. Știe că nu are suficiente materiale, dar se descurcă. „Le spun pacienților să nu-și piardă credința”, mărturisește ea, deși, în adâncul sufletului, uneori o pierde și ea. Pe străzile marilor orașe, copiii cerșesc printre mașini, iar oamenii trec grăbiți, privind în altă parte. Fiecare poartă propriul necaz, propria mică Românie care doare.
Și totuși, între toate aceste umbre, se aprind scântei de lumină. Un tânăr medic se întoarce din străinătate și deschide un cabinet într-un oraș mic. O profesoară de dans își donează timpul ca să învețe copiii dintr-un cartier defavorizat să viseze prin mișcare. Un voluntar adună bani pentru o familie fără casă. Nu sunt știri de prima pagină, dar sunt adevărate povești de rezistență.
România care doare nu e doar o țară rănită de corupție, sărăcie și indiferență. Este și țara care continuă să spere, chiar și atunci când nu mai are motive. O țară în care fiecare om simplu, cu gestul lui mic, poate fi începutul unei schimbări mari.
Pentru că, dincolo de cifre și promisiuni, România nu se repară din birouri. Se repară din inimă — din bunătatea care nu cere nimic în schimb, din curajul de a nu pleca, din gesturile care par neînsemnate, dar care, puse laolaltă, țin o țară întreagă în viață.
Aceasta este România care doare — și care, tocmai prin durerea ei, ne arată cât de mult mai avem de iubit.
Salut. Numele meu este Daniliuc Marcel Catalin. Mă consider o persoană melancolică iar, de cele mai multe ori, starea mea de spirit este influențată de poveștile auzite, cărțile citite, filmele văzute etc.