Dr. Strangerlove – Recenzie

De fiecare data când vezi un film grozav, găsești lucruri noi. Vizionând Dr. Strangelove a lui Stanley Kibrick pentru, poate a zecea oară, am descoperit ce face George C. Scott cu chipul lui. Interpretarea lui este cel mai amuzant lucru din film – mai bună chiar decât interpretarea inspirată, triplă, a lui Peter Sellers sau a generalului. De data aceasta m-am trezit acordând o atenție deosebită ticurilor și smucirilor, grimaselor și sprâncenelor, arcuirea, zâmbetele sardonice și mi-a plăcut felul în care Scott a abordat rolul ca un duet pentru voce și expresia facială. Toate acestea pot fi periculoase pentru un actor. Regizorii le cer adesea actorilor să subministreze cadrele mai apropiate, deoarece prea multă mișcare facială se traduce prin jefuire sau supra acțiune. Billy Wilder i-a cerut cândva lui Jack Lemmon “puțin mai puțin” in nenumărate rânduri încât acesta a explodat în cele din urmă “Ce vrei! Nimic?” Lemmon își amintește că Wilder și-a ridicat la un moment dat ochii către cer și a strigat : “Te rog, Doamne!” Kubrick, a cărui atenție la cel mai mic detaliu din fiecare cadru era obsesivă, ar fi fost conștient de gimnastica facială a lui George C. Scott și l-a susținut, iar când vizionați StrangeLove puteți vedea de ce. Lucrarea lui Scott este ascunsă la vedere. Fața lui este atât de plastică și mobilă încât iți amintește de Jerry Lewis sau Jim Carrey (în tipuri complet diferite de film). Cu toate acestea, nu îi observi în mod conștient expresiile pentru că Scott le vinde cu energia și convingerea performanței sale. Când dorește să spună ceva, o face atât de urgent, încât expresiile îi însoțesc dialogul în loc să distragă atenția de la el. Luați în considerare scena în care personajul său, generalul Buck Turgidson, îl informează pe președinte că este foarte probabil ca un bombardier B-52 să poată zbura sub radarul rusesc și să poată duce la bun sfârșit misiunea chiar dacă întreaga forță aeriană sovietică știe unde se află avionul. Scott, cu brațele întinse ca niște aripi și cu capul tremurând de admirație vorbește despre cât de buni sunt piloții săi – atât de buni încât pot pune capăt civilizației. Un alt actor, fluturând cu brațele, ar putea părea absurd. Scott întruchipează atât de complet limbajul corpului încât joacă, pur și simplu ca într-o dramă (și comedie). Într-o altă scenă, grăbindu-se pe timp de război, el alunecă, cade în genunchi, de îndreaptă…