Când am aflat că am fost înșelat(ă), am simțit că mi s-a rupt lumea în două. Nu știu ce m-a durut mai tare – imaginea aceea pe care nu reușeam să o scot din minte sau faptul că persoana în care îmi pusesem toată încrederea a ales să mă mintă. Prima reacție a fost să îmi spun că nu e real, că trebuie să fie o greșeală. Dar nu era.
Ce nu mi-a spus nimeni e că, după o astfel de lovitură, nu urmează o singură durere. E un lanț de mici dureri zilnice. Te trezești dimineața și pentru câteva secunde uiți ce s-a întâmplat. Apoi îți amintești și golul din stomac revine. Noaptea, închizi ochii și auzi frânturi de conversații, te întrebi unde ai greșit, ce n-ai văzut la timp.
Am crezut că supărarea va trece repede, dar în locul ei a venit vina. O vină absurdă, dar reală. M-am întrebat de o mie de ori dacă am fost suficient(ă), dacă am făcut ceva să merit asta. Și nimeni nu mi-a spus că partea cea mai grea nu e să iert pe cineva care m-a trădat, ci să încerc să mă iert pe mine pentru că am rămas, pentru că am crezut, pentru că am iubit.
E greu să mergi mai departe pentru că nu e doar despre a închide o ușă, e despre a-ți reconstrui imaginea de sine. Și asta doare mai mult decât despărțirea în sine. E ca și cum ai fi obligat(ă) să te cunoști din nou, dar de data asta fără certitudinea că oamenii sunt ceea ce par.
Am avut zile în care am plâns fără motiv, în mijlocul drumului spre serviciu. Alteori m-am surprins râzând și apoi m-a cuprins vinovăția: cum pot să râd când încă port în mine o rană atât de mare? Și nimeni nu mi-a spus că vindecarea e murdară, dezordonată, că nu seamănă deloc cu poveștile cu finaluri frumoase.
Acum nu pot spune că am trecut complet peste. Încă există umbre, încă există întrebări fără răspuns. Dar ceea ce simt astăzi e diferit: e liniștea că durerea nu mă mai definește. Poate că asta înseamnă să mergi mai departe – nu să uiți, ci să înveți să trăiești cu ceea ce s-a rupt în tine, fără să te mai sfâșie în fiecare zi.
Asta nu mi-a spus nimeni despre a fi înșelat(ă): că nu pierzi doar o relație, pierzi și o parte din tine, și trebuie să te aduni bucățică cu bucățică, în tăcere. Și deși încă nu am toate bucățile la loc, am învățat să merg înainte, chiar și așa.
Salut. Numele meu este Daniliuc Marcel Catalin. Mă consider o persoană melancolică iar, de cele mai multe ori, starea mea de spirit este influențată de poveștile auzite, cărțile citite, filmele văzute etc.