Se acceptă mai puțin faptul că furia este și o emoție feminină. E ușor de acceptat o femeie deprimată, fără încredere în sine, nesigură, tristă, vulnerabilă, neputincioasă, dar nu una furioasă. Furia feminină pare o emoție care amenință masculinitatea.
Din păcate, și din pricina acestor convingeri femeia își exprimă furia în moduri nesănătoase pentru ea, sau o reprimă și devine autocritică, trăiește în teamă și alege tăcerea, în loc să protesteze sau să-și exprime furia. Se poartă drăguț, ca o femeie bună, înțelegătoare și face tot posibilul să evite conflictele și să nu-l supere pe bărbat.
Dar furia rămâne acolo. Mocnește, crește și rănește. Cu cât femeia se poată mai drăguț, cu atât resentimentele ei devin mai adânci. Când ai trăit cu teama că-i rănești pe ceilalți, că ești responsabilă de cum se simt ceilalți, vei alege tăcerea. Și vina. Te simți vinovată pentru că ai greșit, crezi că nu ai făcut destul pentru celălalt, că nu ai dăruit destul.Vina te îndepărtează, de fapt, de sentimentul (și realitatea) că nu primești destul.
Nu îți permiți să simți furie pentru nevoile tale ignorate. Mai bine să nu ai încredere în tine ori să simți că tu ai greșit – da, tu nu ai făcut ce trebuia – decât să accepți furia provocată de faptul că nevoile tale sunt ignorate, disprețuite. Ca femeie, ai nevoie să privești realitatea în mod onest.
La fel se întâmplă și cu furia bărbatului în relația cu femeia: ea apare când bărbatul nu e în contact cu nevoile, resursele și drepturile lui. Ori îi este greu să-i spună că se simte rănit, ori are așteptări nerealiste din partea femeii: “Ar fi trebuit să știe de ce am eu nevoie. Că doar suntem de atâția ani împreună!”
Pe de altă parte, un bărbat crescut cu sentimentul responsabilității pentru nevoile și trăirile femeii se va simți vinovat ori de câte ori femeia simte tristețe, supărare sau nemulțumire: el este cel care a greșit cu ceva sau care ar fi trebuit să știe de ce are ea nevoie.
Fără conștientizarea faptului că ea este cea responsabilă de trăirile ei și că, atunci când se simte supărată, rolul lui este s-o sprijine emoțional, nu să-i rezolve vreo problemă sau să se identifice cu acea problemă (“Ea nu este fericită… deci eu nu sunt suficient de bărbat”). Devine obositor să fii atât de responsabil!
Sau bărbatul se simte nesigur și de aceea acceptă un tratament abuziv: “Poate are dreptate și iar am dat-o în bară.” Iar ea poate să țipe, să urle, să facă reproșuri, să-l învinovățească. Cu cât bărbatul devine mai conștient și mai matur emoțional, cu atât momentele lui de furie ca formă de protecție sau de atac devin mai rare și, cu siguranță, își poate exprima furia mult mai asumat, fără a-și agresa partenera.
Pe de altă parte, avem nevoie să ne putem exprima și furia în cuplu, fără teama că va ieși un mare scandal ori certuri din nimicuri. Uneori simțim furie. Și despre furie este vorba. Atât.
