Gânduri printre rânduri

Uneori îmi  pun problema existenței omului pe pământ. Și fiecare răspuns pe care-l pot primii e plin de contradicții. Există cu adevărat un destin pe care trebuie să-l urmăm ? Cât de mult contribuim noi la realizarea propriului succes ? sau doar pur și simplu suntem purtați de fiecare acțiune pe care o întreprindem. In viață vom fi nevoiți să facem foarte multe alegeri, alegeri de pe urma cărora ni se creează propriul viitor, spun alții.

Dar dacă ne-am întoarce în trecut si am alege un alt drum, o altă cărare făcând pur si simplu o alegere diferită, oare viitorul nostru s-ar schimba radical ? Suntem noi capabili să luam  mereu deciziile corecte ? Cu siguranță unii dintre noi ar răspunde că s-au născut să-și atingă un țel pe care l-au avut propus de către Dumnezeu încă de la prima zi de naștere, alții cred că destinul variază in funcție de noroc, sau alții spun că în mare parte viitorul ține de alegerile pe care le facem încă de mici copii.

Dar nu suntem prea mici spre a alege drumul unui viitor strălucit ? Suntem noi într-adevăr pregătiți să luam decizii așa de importante? Toți suntem într-adevăr lucizi spre a lua o decizie corectă ? Suntem pregătiți să acceptăm realitatea? fie ea bună sau rea a trebuit să menținem cursul vieții noastre. Și acum mă gândesc, greutățile pe care le întâmpinăm de-a lungul copilăriei, adolescenței vor avea un impact pozitiv care va ajuta la realizarea noastră, sau e doar o piedică spre împlinirea unui vis ?

Întrebări, întrebări și întrebări … la care cu greu putem găsi răspunsuri. Problemele se ivesc la orice colț, fie ele de orice natură. Știu că citeam într-o zi « Amurgul gândurilor ‘’ de prea cunoscutul E.Cioran și entuziasmat la maxim de ideea textului, la un moment dat am dat peste o frază în care spunea  “ Ruptura de ființă te face bolnav de tine însuți, încât este destul să pronunți cuvinte ca: uitare, nefericire, despărțire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăiești, riști imposibilul: accepți viața. » Acest lucru nu m-a făcut decât să mă gândesc la greutățile fiecărei persoane, care a avut neplăcerea de a experimenta sentimente neplăcute.

Și cu toate acestea observam că orice lucru, orice avere strânsă de-a lungul vieții nu ne mai poate ajuta. Suntem nevoiți astfel să ne continuăm viața, chiar dacă viitorul lasă în spatele tuturor cicatrice iremediabile, cicatrice ce amintesc prezentului trecutul dureros al fiecărui individ. Știu doar că noi am fost întotdeauna înzestrați cu mentalitatea de a ne ascunde propriile probleme. Asta pentru că niciodată nu am fost cu adevărat siguri pe noi , a existat întotdeauna o teamă care ne-a făcut sa ne retragem într-un colțișor al nostru în care să plângem în tăcere. Sunt într-adevăr unele experiențe cărora e imposibil să le ţi piept, după care orice încercare de a mai rezolva ceva nu mai poate avea nici o semnificație. Căci așa cum însuși E.Cioran preciza, după ce am atins limitele vieții, după ce am trăit cu exasperare tot ceea ce ne oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec de seducție.

Suntem noi oare «  programați « în așa fel încât să suportăm orice chin al vieții ? . Uneori mă întreb de ce suntem pedepsiți atât de râu încât să nu mai existe o cale prin care să reparăm măcar puțin din ceea ce a fost.  Simt cum mă înnăbuș de singurătate, de iubire, de disperare și de tot ceea ce lumea asta îmi poate într-adevăr oferi.  Nu știm ce suntem noi cu adevărat în faţa acestei lumi care ne consumă până la absurd.

Si oare nu ne simțim vinovați de tot ceea ce se întâmplă în această crudă lume ? Oare ma mai pot bucura de momentele în care realizez ca vederea e un factor decisiv în viața mea , ştiind că alţii nu pot vedea ? Oare mă pot bucura de fiecare sunet care mă înconjoară știind că există printre noi oameni care nu pot auzi ? Oare bucuria de a putea merge , oare sentimentul de a sta aici in fața calculatorului şi a scrie aceste cuvinte este una care se bazează în totalitate doar pe trăiri fără regrete ? Şi dacă am fii capabili totalmente de a vedea dincolo de aparențe această lume , lumea aceasta ar fi  plină de oameni care ar crede că viața aceasta nu le poate oferi nimic. Doar oamenii naivi găsesc astăzi ‘n’ motive de a se bucura de viață, cei care tratează viața așa cum este nu vor găsi niciodată motive pentru care sa se bucure. Marii singuratici nu s-au retras niciodată pentru a se pregăti pentru viață, ci pentru a suporta tot chinul acestei lumi.

Sunt sigur că eu nu am nici o însemnătate în acest univers. Și oare ce motiv m-ar face acum sa gândesc ? sau să scriu ? De ce sa ma bucur simțindu-mă responsabil pentru nefericirea altora ?

« Universul este un nicăieri Universal , de aceea nu ai unde să te duci niciodată » Dacă însuși Universul este un nicăieri universal, nouă unde ne este într-adevăr locul ? Simt că ceva lipsește ceva nu e la locul lui, si ma retrag astfel în fața acestui calculator pentru a încerca să mă liniștesc prin literatură.

« Dacă ar prinde glas agitația surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii E. Cioran.  Știu că în sufletul meu se ascund foarte multe întrebări, foarte multe probleme pe care încerc să le organizez în așa fel încât viața să-mi fie mai ușoară. Şi cu toate acestea ce rost are de a-mi face viața mai ușoară când mereu  există  probleme în spate care mă tot urmăresc ?  Viața mea e una contradictorie, una cu întrebări nemărginite, însă cu foarte puține răspunsuri. În subconștientul meu se ascunde o anumită frământare care face referire la incapacitatea de a-mi răspunde la propriile întrebări.

Pe zi ce trece convingerea mea că omul este o persoană nefericită, abandonată în această lume care este silit fără drept de apel sa-și găsească o modalitate de viața proprie, crește.

Astăzi, iubirea are atâtea fețe, încât este destul de greu să găsești un sâmbure central sau o formă a iubirii.  Iubești o femeie pentru ceea ce o diferențiază în lume, pentru unicitatea ei. Nimic în această lume nu o poate înlocui atunci când ești într-adevăr fericit, atunci când iubirea nu cunoaște margini.

Cred că iubirea dintre un bărbat și o femeie este una esențială, pe lângă celelalte forme, iubindu-ți părinții, iubindu-ți animalul de companie etc.  Iubirea dintre un bărbat și o femeie a fost dintotdeauna una care a atins cote maxime în ceea ce privește apropierea . «  Nu ești perfect băiete, și cu siguranță nici ea, întrebarea e dacă sunteți perfecți unul pentru celălalt « e fraza care îmi răsuna acum în minte.  Persoanele nu au fost create să atingă perfecțiunea din punct de vedere individual. Astfel că perfecțiunea o putem atinge doar într-o relație cu pure sentimente.

Sunt astăzi nevoit să asist la o lume în care «  fiecare face ce vrea » și eu chiar nu mai înțeleg nimic.  Copiii in ziua de azi sunt cei mai expuși la o integrare rapidă în ceea ce numim noi « etichetele negative » ale societății. Trăim într-o lume plină de erori, din partea părinților și a fiecărui copil în parte. Oare traiul acesta greu, perioada care se anunță va fi una care ne va umple de bucurii ? Știu doar că majoritatea copiilor sunt nevoiți să crească alături de bunici pentru că adevărații părinți sunt nevoiți, din cauza neajunsurilor să plece în afară pentru a oferi un trai celor mici. Și te miri de ce educația copiilor noștri este una atât de precară ? Oare se ocupă într-adevăr cineva de acești copii ? Oare atunci când greșesc, există cineva care să vină şi să le spună «  Nu e bine ceea ce faci : ».

Suntem nevoiți astfel să ne bucurăm de ideea că, copii noștri trăiesc și încă sunt in viață, dar nu ne întrebăm și dacă educația lor este una corectă. Cum mă pot bucura de apropierea părinților mei știind că undeva, există copii care așteaptă cu sufletul la gură sa-și revadă părinții ?