Elena Căruntu

Când vezi că nu mai iese fum și-i hornul casei aplecat,Aprinde mamei lumânare, că-n alte lumi s-a strămutatȘi intră-n casă fără teamă, deschide larg uși și ferestre,Că poate-i urma ei rămasă și amintirea ei mai este. Să faci în pragu-i rugăciune, pe la icoane busuiocul,Că nimeni, nimeni, niciodată, nu-i va mai umple mamei loculȘi-n taina odăiței ei, să memorezi copilăria,Că mama le-o fi luat cu ea și ți-a lăsat doar nostalgia. Când de la poartă până-n scară, vor crește-n voie buruieni,Zadarnic vei păși spre casă, zadarnic mama ți-o mai chemiPărinții nu rămân cu noi, chiar dacă-i vrem nemuritori,Se duc și lipsa lor ne doare și-i pomenim de mii de ori. Ce zâmbete, ce veselie și ce frumoși sunt anii care,Ne-așteaptă mama-n bătătură, cu pâine caldă și mâncareCe puțin timp avem apoi, să-i întrebăm de sănătate,De parcă viața-i din bucăți și ni le-nfulecăm pe toate. Când hornul casei părintești, se năruie de așteptare,Degeaba ne grăbim cu vorbe, că n-au atunci nicio valoareȘi trist și gol pare pământul și-atât de greu peste morminte,Că stă pe pieptul celor dragi, pe sufletul unui părinte! By Elena Căruntu