Părinții nu rămân cu noi

Când vezi că nu mai iese fum și-i hornul casei aplecat,
Aprinde mamei lumânare, că-n alte lumi s-a strămutat
Și intră-n casă fără teamă, deschide larg uși și ferestre,
Că poate-i urma ei rămasă și amintirea ei mai este.

Să faci în pragu-i rugăciune, pe la icoane busuiocul,
Că nimeni, nimeni, niciodată, nu-i va mai umple mamei locul
Și-n taina odăiței ei, să memorezi copilăria,
Că mama le-o fi luat cu ea și ți-a lăsat doar nostalgia.

Când de la poartă până-n scară, vor crește-n voie buruieni,
Zadarnic vei păși spre casă, zadarnic mama ți-o mai chemi
Părinții nu rămân cu noi, chiar dacă-i vrem nemuritori,
Se duc și lipsa lor ne doare și-i pomenim de mii de ori.

Ce zâmbete, ce veselie și ce frumoși sunt anii care,
Ne-așteaptă mama-n bătătură, cu pâine caldă și mâncare
Ce puțin timp avem apoi, să-i întrebăm de sănătate,
De parcă viața-i din bucăți și ni le-nfulecăm pe toate.

Când hornul casei părintești, se năruie de așteptare,
Degeaba ne grăbim cu vorbe, că n-au atunci nicio valoare
Și trist și gol pare pământul și-atât de greu peste morminte,
Că stă pe pieptul celor dragi, pe sufletul unui părinte!

By Elena Căruntu

Cochior Elena Claudia

Călătoresc, descopăr și povestesc. Pe acest blog găsești inspirație pentru drumuri noi, dar și pentru momentele speciale din viață — pentru că fiecare poveste merită spusă frumos