E invizibilă. Nu e ca și cum „te-ai simți puțin trist”.
E un cuvânt greșit. Cuvântul „depresie” mă face să mă gândesc la un cauciuc dezumflat, la ceva găurit nemișcat. Poate că depresia, în lipsa anxietății, e resimțită așa. Însă depresia combinată cu teroare nu e ceva dezumflat sau nemișcat.
În punctul cel mai critic, te trezești dorindu-ți cu disperare orice altă suferință, orice durere fizică, fiindcă mintea e infinită, iar chinurile ei – atunci când au loc – pot fi la fel de infinite.
Poți fi depresiv și fericit, la fel cum poți fi un alcoolic treaz.
Nu are întotdeauna o cauză evidentă.
Poate afecta oamenii – milionari, oamenii cu un păr frumos, oamenii aflați într-o căsnicie fericită, oamenii care tocmai au fost promovați, oamenii care pot să danseze step și să facă trucuri cu cărți și să cânte la chitară, oamenii care nu au pori vizibili, oamenii care debordeaza de fericire în postările for – care, priviți din afară, nu au niciun motiv să se simtă nefericiți.
E ceva misterios chiar și pentru cei care suferă de depresie.
Depresia, cred eu, este o stare de agregare nedefinita, un punct mort de suspans, inert, obscur sau întunecat, al transcendentei materiei vii, în miscarea perpetua prin câmpurile energetice extreme, pe parcursul evolutiei prin spatiu-timp, specific tuturor fiintelor vii, în special ale celor mai sensibile rational-sentimental.