Câteva lecții pe care le-am învățat reflectând asupra articolelor scrise anterior

În timp ce mă uit în urmă, la articolele pe care le-am scris pe acest blog, văd amintiri, bucurii dar și momente pline de tristețe, toate turnate în articolele mele cu font de mărime 12. Am observat momente în care mă simțeam plin de viață dar și perioade în care luptam și simțeam că aș fi blocat în întuneric. Dar, chiar mai mult decât o simplă cronologie de momente și puncte de control, am văzut pe cineva care încearcă cu disperare să dea sens unei lumi dezordonate și pline de emoții complicate. Am observat pe cineva pierdut uneori, puțin curios și de asemenea, am văzut puțină speranță – pe cineva care încearcă din răsputeri să caute sens, inspirație și mai presus de toate, vindecarea.

Ar putea fi o afirmație modestă să spun că scrisul a fost terapeutic pentru mine. Când m-am simțit singur, mi-a fost frică sau am fost dezamăgit, am căutat adesea confortul în scris. Cuvintele au fost magice – au reprezentat o modalitate de a câștiga o nouă perspectivă asupra vieții mele și asupra tuturor oamenilor din jurul meu. Să scriu m-a încurajat, fără îndoială, să privesc altfel viața – să examinez ceea ce se află la suprafață în loc să judec totul la o primă vedere.

            Iar atunci când privesc înapoi, la toate aceste gânduri pe care le-am așternut pe paginile albe ale calculatorului meu, vâd multe teme care par să apară în viața mea din nou și din nou, cu fiecare an care trece. Aceste teme sunt în principal lecții – cele pe care le-am învățat și cele pe care încă le învăț. Privind randurile scrise, nu pot să nu observ că, în calitate de ființe umnane, invățăm în mod constant. Se pare că nu ne oprim niciodată din schimbare, creștere sau vindecare.

            Deși nu dețin toate răspunsurile, sper ca unele dintre gândurile pe care le-am adunat și lecțiile pe care le-am învățat să rezoneze și cu voi. Sper să pot aduce un anumit grad de confort sau liniște în mijlocul acestei lumi complicate.

  • Poate fi reconfortant să trăiești într-o continuă nostalgie – să redai mereu amintirile ca niște fâșii de film care continuă să ruleze la nesfârșit. Dar la un moment dat, trebuie să ne amintim că viața este reprezentată prin prezent iar pământul continuă se se învârtă oricum.  La un moment dat trebuie să fim prezenți aici pentru noi și pentru inimile noastre. Trebuie să fim suficient de curajoși pentru a spera că prezentul și viitorul vor fi din ce în ce mai bune, sau cel puțin la fel de bune ca amintirile pe care le avem.
  • Învăț că bucuria nu este este neapărat reprezentată de lipsa tristeții, iar durerea nu implică neapărat absența bucuriei. Deși dorim să alegem, viața nu este la fel de binară pe cât credem noi.
  • Îmi dau seama că a face pace cu viața nu înseamnă ca totul să fie perfect sau să nu avem probleme, necazuri ori energie scăzută care ne copleșește inima. A trăi în pace nu înseamnă că viața este minunată sau că nu există stres sau anxietate. A fi în pace înseamnă a găsi o formă de bine în mijlocul parților vieții care nu sunt  (încă) “bine”.  Înseamnă să stai în mijlocul haosului și să iei decizia conștientă de a rămâne calm. În cele din urmă, găsirea păcii înseamnă recunoașterea furtunii și coexistența cu aceasta.
  • Reprezintă cea mai grea lecție din lume, dar uneori, cel mai bun lucru pe care putem să îl facem este să-i lăsăm să plece. Uneori, trebuie să ne luam la revedere de la cineva bun și să așteptăm cu răbdare pe cineva mai bun.
  • Ceva dificil în viață este că alegerile corecte nu se simt întotdeauna corecte în corpul nostru. Uneori, deși este dificil, trebuie să găsim curajul din noi pentru a ne focusa pe ceea ce avem nevoie. Trebuie să avem grijă de noi respectând ceea ce știm că este cel mai bun pentru noi pe termen lung. Și de multe ori, alegerile dor foarte mult. Durerea nu înseamnă că decizia este greșită. Uneori, cele ai bune alegeri ne pot lăsa dezamăgiți și răniți. Dar mai târziu, vom fi recunoscători.
  • Nu cred neapărat că totul se întâmplă cu un motiv. Nu cred orbește în soartă. Dar cred că putem da sens celo mai grele momente ale noastre, cele mai sfâșietoare. Nu este nevoie să construim o identitate a noastră care are rădăcini în durerea sau în trauma avută, ci mai degrabă, putem permite ca procesul de vindecare să scoată tot ce este mai bun la iveală. Putem crește rădăcini noi, proaspete și putem alege să ne definim prin modul în care ne ridicăm din nou.
  • Nu ne putem aștepta ca alții să ne vindece – nimeni nu ne poate iubi atât de mult cât ne iubim pe noi înșine. Dar poate, când cineva ne iubește, ne poate aminti cum se simte dragostea. Ne poate ajuta să credem că suntem îndrăgiți. Și acesta poate fi primul pas al iubirii de sine – știind că merităm să fim apreciați.
  • Durerea este urâtă, dureroasă și devastatoare. Durerea reprezintă ochi negri umflați și obraji pătați de lacrimi. Durerea doare. Dar nu putem nega frumusețea pură pe care o deține durerea. Nu putem nega că durerea este, într-un fel, un dar. Tristețea înseamnă că suntem suficient de binecuvântați pentru a fi iubiți și acest lucru este remarcabil. Durerea înseamnă că ne lipsește cineva – cineva care ne-a atins viața într-un mod de neînlocuit. Astfel, aș vrea să cred că tristețea și durerea pe care o suportăm atunci când pierdem pe cineva apropiat este pur și simplu prețul pe care îl plătim pentru iubirea lor. Și există ceva atât de drag și de prețios în acest sens.
  • Pe cât de greu pare, unii oameni nu sunt meniți să rămână în viața noastră pentru totdeauna. Sunt trecători, ca niște bărci în noapte. Și, deși pot rămâne doar o perioadă scurtă de timp, rămân cu siguranță în inimile noastre la nesfârșit. Oamenii temporari pot lăsa amprente permanente.
  • Anxietatea și gândirea excesivă nu schimbă situația. Ei transformă doar un duș de ploaie ușor într-un uragan.
  • Este posibil să ne fie foarte dor de cineva, dar nu putem renunța la noi atunci când pierdem pe cineva. Ne vor lipsi, dar nu putem lăsa viața noastră să se termine atunci când aceștia dispar. Pentru că mai avem viața noastră de trăit. Și mai avem atât de multă dragoste de oferit.
  • Nu avem nevoie de un motiv pentru a avea speranță – nu avem nevoie de dovezi sau logică, atât cât credem că avem. Nici nu trebuie să înțelegem sau să înțelegem pe deplin ce este speranța. Trebuie doar să găsim în inimile noastre să credem că speranța există. Trebuie să decidem cu mare curaj să cedăm speranței, chiar și atunci când nu o putem vedea sau atinge – chiar și atunci când nu știm dacă este acolo. Când viața este întunecată, trebuie să credem că există ceva care merită încă trăit, imediat după colț. Și această credință – această speranță – aceasta ne va ajuta să mergem mai departe.
  • Este în regulă să te simți ca acasă la o altă persoană. Este una dintre cele mai dulci și mai pure părți ale vieții.
  • Știm că ne vindecăm atunci când ne refacem după o situație dificilă și învățăm de pe urma acesteia.
  • Poate că atunci când cineva nu ne iubește sau nu luptă pentru noi, nu este de fapt o reflectare a noastră. Poate că incapacitatea lor de a ne iubi nu înseamnă că suntem neplăcuți sau greu de iubit. Poate înseamnă că au fost răniți de prea multe ori înainte și că zidurile lor sunt acum construite cu beton și piatră. Sau poate înseamnă că au fost învinși de dragoste de prea multe ori – poate că dragostea continuă să-i dezamăgească, de nenumărate ori. Și poate, chiar dacă vor să ne iubească, pur și simplu nu pot. Și putem continua să încercăm și să încercăm să dărâmăm acele ziduri. Dar poate că atunci când nu ne iubesc, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să-i îmbrățișăm aproape, să le dorim binele și apoi să plecăm. Pentru că, chiar dacă ar fi speciali, fiecare merită pe cineva care este gata să ne lase pe deplin.
  • De cele mai multe ori, atunci când credem că avem nevoie o îmbrățișare de la altcineva, ceea ce avem cu adevărat nevoie este îmbrățișarea de la noi înșine – permisiune de la noi înșine pentru a lăsa lucrurile să-și urmeze cursul. Pentru a accepta și a înțelege că este timpul să lăsăm finalul să rămână un final. Trebuie să găsim puterea de a căuta singuri pacea și vindecarea. Vindecarea este responsabilitatea noastră, nu responsabilitatea persoanei care ne-a rănit.
  • Uneori dezvoltarea este liniștită și subtilă și nu arată ca o creștere. Uneori progresul este pur și simplu vizionarea unei situații dintr-o perspectivă nouă. Uneori încearcă ceva nou, în ciuda faptului că ajunge sau nu să fie o experiență bună. Uneori înseamnă doar trecerea unei zi oarecare și observarea unui mic lucru bun despre lume în fiecare seară. Unele anotimpuri sunt pentru a face salturi, în timp ce altele sunt pur și simplu pentru a supraviețui și a fi doar pentru a fi. Toate sunt importante. Ambele sunt necesare.
  • De unde știm când ne vindecăm? Cred că știm că ne apropiem atunci când simțim o imensă recunoștință pentru că s-a întâmplat ceva .
  • Nu trebuie întotdeauna să găsim căptușeala de argint. Uneori se întâmplă lucruri cu adevărat nenorocite, îngrozitoare, și există mult mai mult rău decât bine în lume. Uneori trecem prin experiențe devastatoare, sfâșietoare, care nu au o căptușeală argintie, iar ideea de a încerca să găsim una nu ne face decât să ne rănească mai mult. În aceste momente foarte grele, nu este nevoie să căutăm lumina. Dar poate, când suntem pregătiți, ne putem aminti că există încă lumină în lume. Poate că nu există lumină strălucitoare în situația noastră, dar există încă bunătate undeva acolo. Și sperăm că știind acest lucru ne va ajuta să ajungem la cealaltă parte
Citește și :   Cand este voință fierbinte, tot se poate – Dimitrie Bolintineanu

Poate că secretul nu este evitarea durerii, ci mai degrabă punerea energiei noastre în cultivarea bucuriei și a păcii. Poate că atunci când prețuim bucuria față de durere, viața devine puțin mai ușoară.

%d bloggers like this: